Forma benignă a haosului

      A dispărut răbdarea - o plâng și nu revine. Strig sorții s-o învie : tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. Și unele lucruri se schimbă în timp ce altele își continuă cursul firesc. Unele detalii se pierd, deși poate ai fi vrut să rămână, pe când altele ți se cicatrizează în amintire: săracul om în ghearele hazardului!     

      Suspendat de firele subțiri și nesigure, putregăite ale viselor, pendulând între miile de realități, exalând eresul și luptând cu toată existența pentru scopul niciodată avut, ci doar abandonat în mintea celorlalți. Am îngăduit milei pentru timpul care părea să se sacrifice pentru noi să devină o slăbiciune... Privește-mă acum - după clipa în care punctele de suspensie s-au răzvrătit și s-au transformat în punct - ajunsă un instrument anodin uzat în sacerdoțiul lui execrabil. Căci nu minciunile vor fi cele acuzate de felonie, ci eu îmi voi găsi întemnițarea pe eșafodul regretelor.

      La început nu am știut dacă acel zombie cu ochii mult prea mari, ieșiți din orbite straniu și cu rânjetul sinistru este însăși întruparea timpului. A fost doar o clipă și aș fi putut jura că sunt singura capabilă să văd, să înțeleg, să înebunesc și să fug. Abandonul- instinct primar, reflex, josnic. Acea fantasmă s-a dispersat în negura prin care continui să trec, să mă rătăcesc, să implor după tine ca să-mi găsesc calea.  Te implor, deja mi-am ucis orgoliul și tot ce ar mai fi ținut de trecutul acela, nu mă lăsa aici pustie! Atât de singură și rece, goală și păcătosă, neputincioasă, infectată și agonizând în stare critică, într-o fază terminală a nebuniei. Înainte și dincolo de tine nu e nimic : doar negura și ceața din groapa comună a cadavrelor banalității, osemintele realității lor.

      Nonsensurile care nu mă lasă să trăiesc: de altadată poate, din prezent, însă cu siguranță cele din viitor… Amintiri care-și poartă trupul descompus în giulgiuri străvezii se ridică din cavoul minții și străbat până dincolo de tenebrele trecutului- știu că au venit după sufletul meu. Într-o clipă are să mi se declare sentința la acea viață de care mă temeam. Iar eu nu am încetat să sper decât în ultima clipă, când mi-am văzut viitorul executandu-mă. Va trebui să îmi port pe brațe capul căzut, căci nimeni nu-și amintește de cei condamnați. Și de ce și-ar mai căuta un mort-viu sicriul?! Asta sunt eu, cea cu sângele înecat în cloroform, de când am intrat în sevrajul de tine.

      Pledez vinovat fiindcă m-am lăsat condusă de stupiditatea unei idei: aceea că voi reuși să ating țelul de care abia dacă eram conștientă că rațiunea îl fixase. A fost dintotdeauna prea târziu și m-ați lăsat să mă cred oarbă. Acum nu mă mai pot ierta ca ieri și înțeleg de ce-ați venit să-mi pângăriți ființa cu lințoliul vorbelor... Și ar mai fi totuși scăparea în lanțurile ruginite ale uitării, dar voi continua războiul, căci este singurul lucru de care sunt demnă.

        

What I had to give to walk away 

All That Remains - The Waiting One

How could you do this to me? How could you?

There is no such thing as the good old days, there are only all those painful scars, words left unspoken, only your beautiful lies and nothing more than a conscience filled with guilt.

„Mulțumesc!” Nu mă voi lăsa niciodată să-ți uit trădarea și... ca să te citez: „Apreciez enorm!” felul josnic în care ai dispărut.
I don't know how to go on

Mult prea târziu încă de la început

”E vina mea si daca as putea/ Sa te fac sa uiti de ea/ Te-as intreba daca nu cumva/ Ai primi o parte din ea!”

      Trecem prin timp- același care se scurge în fiecare dintre ritmurile noastre interioare. Îmi pare că fugim tocmai de trecutul spre care alergăm cu disperarea de a ne regăsi; ne ascundem parcă de acel trecut în care ne refugiem pentru a ne afla alinarea. Evoc prezentul în care trecutul rezonează în intensitatea sa dincolo de granițele viitorului.  E trist fiindcă, deși citești asta, eu nu voi fi aflat niciodată de gândul, de acum sau de mâine, eliberat din tenebrele minții tale. Nu cred sau poate doar nu vreau, nu înțeleg sau totuși încă mă tem. Chiar dacă mult prea târziu uneori, întotdeauna vei afla...
      Ar fi trebuit să renunț cu mult timp în urmă, poate încă din momentul în care am realizat că, deși am dat totul, nu te-am putut face să mă iubești. Însă vina care mă condamnă se înfățișează sub o altă mască al unui gând derizoriu: nu mă pot ierta pentru simplul fapt că nu m-ai cunoscut deloc.
      Mi-ai putea spune dacă acum este prea târziu să renunț, abandonând o luptă a cărei reușită o știam prea bine inexistentă? Oricare răspuns ar ține balanța în echilibru, întrucât cuvintele fără de umbră nu au nici o greutate, ci gravitează în întreaga lor exitență iluzorie făurind speranțe deșarte.
    Și totuși, regretul nu și-a găsit refugiu în niciuna dintre umbrele ființei mele abandonate în tăcere...

       Alungă-mi tăcerea

  Îmi pare atât de rău! Și îmi mărturisesc regretul, mă spovedesc din nou ție, căci acum știu că ești demn să-mi îngrop sentimentele în cimitirul suferinței tale. Mă căiesc pentru natura mea, pentru ceea ce sunt, ce   m-am lăsat să devin, ce nu trebuia destăinuit. Iartă-mă, implor cu toate lacrimile unui muritor în care și-a găsit refugiul disperarea. Mi-e atât de rușine că nu sunt ce trebuie, dar crede-mă când îți strig cu întreaga-mi ființă pustie, arsă de vină, că mi-aș dori...Aș vrea să fiu eu izvor nesecat al zâmbetului tău, să fiu motivul... Lasă-mă  să-ți fiu suferință, căci n-aș permite să te mai atingă cu ghearele-i otrăvite întristarea.Apoi iartă-mă pentru tot ceea ce sunt, pentru brutalitatea cu care se manifestă eul meu.

     Judecă-mă, acuză-mă, condamnă-mă, căci azi îți dau ție dreptul! Nu mă exila în priviri indiferente, nu mă alunga dintr-un vis născut din patimi oarbe! Nu mă părăsi și tu, mă încredințez ție, acum, când gândurile Întunericului își părăsesc cavoul, ca și mai înainte, potrivindu-și măștile și giulgiurile pentru ultimul bal. Iar moartea-mi va deveni amant în veșnicie, în ultimul dans pe care i-l acord: păcătui-vom numai de astă dată și apoi voi deveni demnă să-ți jur că nu mă mai tem de Infern, căci numai el mi-e alesul...

      Deși am învins timpul pentru o clipă și m-am oprit pentru a-mi revărsa nebunia, mai apoi mi-am continuat rătăcirea, întorcându-mă la al meu veac de singurătate. Și de ar fi să adorm în lupta acestei nopți ori a celei ce urmează, înfrântă de emoții, o voi face cu versurile crestate în minte și timpane, purtându-le cu mine în coșmaruri.

   Strigăte nelămurite ale unei dorințe

  ”Nopţi întregi fără de somn/ Mă îneacă lacrimile/ Mă omoară Wamintirile”

      A dispărut răbdarea- o plâng și nu revine. Strig  sorții s-o învie: tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. 

   E deja  târziu. Somnul îmi ocolește pleoapele, iar întunericul se adâncește, lăsându-mi privirea să rătăcească în negură, plimbându-mi ochii pe formele ce le ghiceam  conturându- se în culori. O febrilă emoție îmi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gândurile se zbăteau în interiorul acestui turn al existenței, care, deodată, devenise prea mic pentru revolta lor. 

     Aerul zăcea greoi , captiv  între cei patru pereți, presând tavanul, podeaua, iar pe mine sufocându- mă: patul devenise locul ideal pentru tortură. În următorul moment, pașii mei se împleteau  leneși pe parchetul rece ce îmi alinta delicat tălpile ,  în timp ce înaintam  alene spre terasă. Iar  vântul îmi pare că poartă cu el mesaje nedescifrate, lăsând risipite în zborul lui cuvintele tainice  celor destinați să le perceapă.

      Aprind o țigară-  fumul se ridică în unde cenușii, învăluind închipuirile nocturne și realizez, uimită, că inima îmi pulsază dureros, neizbavindu-mă de bătăile-i ritmice.  

    Amintirea lui îmi narcotizează simțurile și mă tem, căci ceea ce simt e împotriva firii ,fără ca măcar să înțeleg dacă nu sunt doar iluzii.

the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day

Confesiuni ale unei necunoscute făcute unui străin

     

        Sunt atât de fragilă zilele astea, sau mai degrabă zis, lunile, anii aceștia ...Aș afirma că ar cam fi timpul pentru schimbări; doar dacă asta ar fi cu putință...
       Dar tu, celui căruia îi vor spune adevărul, trebuie să știi că așa sunt eu de o viață întreagă, am rămas cu ea încă dinainte de gândul care m-a conceput.

În ochii mei

         Mi-ai spune ”poate ai putea să iți iubești chipul dacă te-ai privi zâmbind”. Dar nu poți înțelege, căci atunci când tu zâmbești, aș vrea să știi cum îmi pare că întreaga lume, cu toată existența mea, se dizolvă: atât de frumos te văd! ... așa cum eu nu voi fi vreodată...

Îmi pare atât de straniu cum unele lucruri revin din trecut în prezent; crezi în destin? Există coincidențe?

       Și unele lucruri se schimbă în timp ce altele își continuă cursul firesc. Unele detalii se pierd, deși poate ai fi vrut să rămână, pe când altele ți se cicatrizează în amintire: săracul om în ghearele hazardului!

Strigăt mut

”E o lume a durerii în mine și asta tu o știi... O lacrimă din rai și iad mă arde zi de zi”

Mi-e teamă să adorm ca nu cumva în clipa în care nu mă voi  mai afla pe deplin în propriul control și nu mai sunt sigură ca voi continua să îți vorbesc, aș putea astfel să rup irevocabil legătura gândurilor noastre... Atunci nu va mai exista cale de întoarcere sau orice altă urmă de-a ta la care să revin... Și atât de simplu se va întâmpla ca tu, iubite, să dispari cu ea.

Scorpions Lonely nights

”Culmea tâmpeniei pe care o cunosc eu e să văd o femeie care plânge și cere disperată prin aceasta afecțiune și susținere din partea bărbatului de lângă ea, iar barbatul în loc să tacă și s-o ia pur și simplu în brațe, începe să-i explice foarte rațional și argumentat că ea suferă de fapt inutil.”





Sursa citatului ea

You came and you changed my world

        Nu te-am iertat și nici nu o voi face vreodată! O afirm fără să ezit. Dar lasă-mă să-mi adorm durerea, dezamăgirea, tumultul gândurilor și cadavrul a tot ceea ce mai zace neizbavit în cavoul din mine; iar în visul meu îți voi vorbi cu aceeași dragoste nestăvilită, cu admirația, respectul și tot ceea ce se mai poate citi, sau nu, în ochii mei... în lumea de dincolo de granițele realității, poate chiar în subconștientul meu, nu ai încetat nici o clipă să fii plăcerea-mi vinovată.

Gone with the sin

For you, my beloved sin,from one of your sweethearts

So hard she's trying But her heart won't turn to stone... oh no

Exercitiu de imaginatie 

                                              Ce se întâmplă cu insectele?

       Intr-o oarecare zi, observi fara sa vrei o insecta- sau, cel putin, ai aceasta impresie- mai apoi, cand ori pentru a deveni certitudine, o fixezi cu privirea.  Poti, de altfel, jura ca in tot acel timp de pana atunci a stat nemiscata, blocata in spatiul alocat doar ei si umbrei sale: lumina reflecta chiar si micile lor dimensiuni. Imediat mai apoi, aceeasi insecta iti lasa puternica convingere ca se stie (sau este ea oare capabila de constiinta? ) urmarita si dintr-o data isi paraseste locul, renuntand la starea de repaos. Si, desi tu ramai neclintit, micul trup al creaturii se deplaseaza incet, purtandu-si umbra, pana ce tu iti vei lasa privirea sa zaca peste o alta forma.

Eu nu inteleg… Banal, am zice, dar totusi se gasesc intrebari cu raspunsuri incerte sau chiar deloc existente. Oricum, din nou va trebui sa ai ca aliat rabdarea, caci privirile fugitive nu rezolva singure mistere: este nevoie de mecanismul care sa inregistreze informatia si sa faca analogii.

Dar primul gand sau instinctul care il precede este acela de a omori insecta, iar in vederea acestui nou scop imaginezi fara greutate metode si tehnici simple. Eu as vrea insa ca tu sa creezi mai intai supozitia mortii: scenariul ce presupune sufletul acelei fiinte vii colectat de Moartea insasi. Oare perspectiva sosirii ei este atat de putin infricosatoare si nesemnificativa in cazul unei insecte? De ce este cu mult mai diferit in cazul omului atunci? Orice fapta are insemnatatea pe care noi i-o atribuim: detinem puterea de a alege.

http://www.youtube.com/watch?v=6R7jSfLpk7Y

                 

All those poor human beings

Am inceput sa rad. Ce altceva puteam sa fac, cand orice alt nebun ar fi reactionat la fel?  Sa vrea sa ma calce masina de pompe funebre?! Sa fiu urmarita de un dric?! Asa o moarte ironica… Vai, pentru mine? Zau, nu era nevoie de atata deranj!

...what came next was so much worse...

... si iarta-mi ...

Coma - Culori

“Da-mi voie sa imi sorb din tine leacul pentru amor
Da-mi liniste sa adorm.
Da-mi voie sa fiu orb si sa ma satur din tine doar
Da-mi voie sa te rog..
Nu ma discuta, dar spune-mi ceva nou

Si-alunga-mi calm raceala din culori si iarta-mi...
Da-mi voie sa respir din tine mai mult decat un simplu enunt
Da-mi cale sa admir.
Da-mi voie sa ma mint din tine atat cat sa nu ma sufoc
Da-mi timp sa nu ma sting.
Pe cat de mult ma inalti... pe-atat de mult ma faci sa ma pierd, sa ma tem...

Dintr-un colt uitat,
Drept te-ai ridicat
Gandul mi l-ai ascuns in palme si m-ai scapat spre inalt.
Timpul mi-e incurcat de zborul tau inalt
Si pasii in care imagini imi dispar
Printre culori scapate spre inalt.”

Simțăminte

                                                 "... craving for your scent sending shivers down my spine"

Prizonier în jocul eternității. Este sentimentul ce-ți străbate întreg trupul- ca un curent electric. Atât de aproape, încat îi simți răsuflarea întretăiată. Ai vrea să îi auzi bătăile inimii. Căldură. Universul se destramă. Infinit. Îi simți căldura trupului atât de adânc, intens... Câtă pasiune îmi inundă ființa... Apoi... durere sfâșietoare ce-ți smulge inima din piept; îți otrăvește fiecare organ, îți invadează conștiința. Respiri repede- îți pierzi răsuflarea pentru un moment- o secundă ce durează o eternitate.


The kiss of a dawn

Introspectie

Este realitatea unei lumi ireale descrisa in limbajul universal al inimilor, dezvaluita la o varsta la care destinul se descopera nemilos, cand adolescentii se unesc, avand certitudinea ca vor invinge...