Exercitiu de imaginatie
Intr-o oarecare
zi, observi fara sa vrei o insecta- sau, cel putin, ai aceasta impresie- mai
apoi, cand ori pentru a deveni certitudine, o fixezi cu privirea. Poti, de altfel, jura ca in tot acel timp de
pana atunci a stat nemiscata, blocata in spatiul alocat doar ei si umbrei sale:
lumina reflecta chiar si micile lor dimensiuni. Imediat mai apoi, aceeasi
insecta iti lasa puternica convingere ca se stie (sau este ea oare capabila de
constiinta? ) urmarita si dintr-o data isi paraseste locul, renuntand la starea
de repaos. Si, desi tu ramai neclintit, micul trup al creaturii se deplaseaza
incet, purtandu-si umbra, pana ce tu iti vei lasa privirea sa zaca peste o alta
forma.
Eu nu inteleg… Banal, am zice, dar totusi se
gasesc intrebari cu raspunsuri incerte sau chiar deloc existente. Oricum, din
nou va trebui sa ai ca aliat rabdarea, caci privirile fugitive nu rezolva
singure mistere: este nevoie de mecanismul care sa inregistreze informatia si
sa faca analogii.
Dar primul gand sau
instinctul care il precede este acela de a omori insecta, iar in vederea
acestui nou scop imaginezi fara greutate metode si tehnici simple. Eu as vrea
insa ca tu sa creezi mai intai supozitia mortii: scenariul ce presupune
sufletul acelei fiinte vii colectat de Moartea insasi. Oare perspectiva sosirii
ei este atat de putin infricosatoare si nesemnificativa in cazul unei insecte?
De ce este cu mult mai diferit in cazul omului atunci? Orice fapta are
insemnatatea pe care noi i-o atribuim: detinem puterea de a alege.
