Mult prea târziu încă de la început

”E vina mea si daca as putea/ Sa te fac sa uiti de ea/ Te-as intreba daca nu cumva/ Ai primi o parte din ea!”

      Trecem prin timp- același care se scurge în fiecare dintre ritmurile noastre interioare. Îmi pare că fugim tocmai de trecutul spre care alergăm cu disperarea de a ne regăsi; ne ascundem parcă de acel trecut în care ne refugiem pentru a ne afla alinarea. Evoc prezentul în care trecutul rezonează în intensitatea sa dincolo de granițele viitorului.  E trist fiindcă, deși citești asta, eu nu voi fi aflat niciodată de gândul, de acum sau de mâine, eliberat din tenebrele minții tale. Nu cred sau poate doar nu vreau, nu înțeleg sau totuși încă mă tem. Chiar dacă mult prea târziu uneori, întotdeauna vei afla...
      Ar fi trebuit să renunț cu mult timp în urmă, poate încă din momentul în care am realizat că, deși am dat totul, nu te-am putut face să mă iubești. Însă vina care mă condamnă se înfățișează sub o altă mască al unui gând derizoriu: nu mă pot ierta pentru simplul fapt că nu m-ai cunoscut deloc.
      Mi-ai putea spune dacă acum este prea târziu să renunț, abandonând o luptă a cărei reușită o știam prea bine inexistentă? Oricare răspuns ar ține balanța în echilibru, întrucât cuvintele fără de umbră nu au nici o greutate, ci gravitează în întreaga lor exitență iluzorie făurind speranțe deșarte.
    Și totuși, regretul nu și-a găsit refugiu în niciuna dintre umbrele ființei mele abandonate în tăcere...

       Alungă-mi tăcerea

  Îmi pare atât de rău! Și îmi mărturisesc regretul, mă spovedesc din nou ție, căci acum știu că ești demn să-mi îngrop sentimentele în cimitirul suferinței tale. Mă căiesc pentru natura mea, pentru ceea ce sunt, ce   m-am lăsat să devin, ce nu trebuia destăinuit. Iartă-mă, implor cu toate lacrimile unui muritor în care și-a găsit refugiul disperarea. Mi-e atât de rușine că nu sunt ce trebuie, dar crede-mă când îți strig cu întreaga-mi ființă pustie, arsă de vină, că mi-aș dori...Aș vrea să fiu eu izvor nesecat al zâmbetului tău, să fiu motivul... Lasă-mă  să-ți fiu suferință, căci n-aș permite să te mai atingă cu ghearele-i otrăvite întristarea.Apoi iartă-mă pentru tot ceea ce sunt, pentru brutalitatea cu care se manifestă eul meu.

     Judecă-mă, acuză-mă, condamnă-mă, căci azi îți dau ție dreptul! Nu mă exila în priviri indiferente, nu mă alunga dintr-un vis născut din patimi oarbe! Nu mă părăsi și tu, mă încredințez ție, acum, când gândurile Întunericului își părăsesc cavoul, ca și mai înainte, potrivindu-și măștile și giulgiurile pentru ultimul bal. Iar moartea-mi va deveni amant în veșnicie, în ultimul dans pe care i-l acord: păcătui-vom numai de astă dată și apoi voi deveni demnă să-ți jur că nu mă mai tem de Infern, căci numai el mi-e alesul...

      Deși am învins timpul pentru o clipă și m-am oprit pentru a-mi revărsa nebunia, mai apoi mi-am continuat rătăcirea, întorcându-mă la al meu veac de singurătate. Și de ar fi să adorm în lupta acestei nopți ori a celei ce urmează, înfrântă de emoții, o voi face cu versurile crestate în minte și timpane, purtându-le cu mine în coșmaruri.

   Strigăte nelămurite ale unei dorințe

  ”Nopţi întregi fără de somn/ Mă îneacă lacrimile/ Mă omoară Wamintirile”

      A dispărut răbdarea- o plâng și nu revine. Strig  sorții s-o învie: tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. 

   E deja  târziu. Somnul îmi ocolește pleoapele, iar întunericul se adâncește, lăsându-mi privirea să rătăcească în negură, plimbându-mi ochii pe formele ce le ghiceam  conturându- se în culori. O febrilă emoție îmi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gândurile se zbăteau în interiorul acestui turn al existenței, care, deodată, devenise prea mic pentru revolta lor. 

     Aerul zăcea greoi , captiv  între cei patru pereți, presând tavanul, podeaua, iar pe mine sufocându- mă: patul devenise locul ideal pentru tortură. În următorul moment, pașii mei se împleteau  leneși pe parchetul rece ce îmi alinta delicat tălpile ,  în timp ce înaintam  alene spre terasă. Iar  vântul îmi pare că poartă cu el mesaje nedescifrate, lăsând risipite în zborul lui cuvintele tainice  celor destinați să le perceapă.

      Aprind o țigară-  fumul se ridică în unde cenușii, învăluind închipuirile nocturne și realizez, uimită, că inima îmi pulsază dureros, neizbavindu-mă de bătăile-i ritmice.  

    Amintirea lui îmi narcotizează simțurile și mă tem, căci ceea ce simt e împotriva firii ,fără ca măcar să înțeleg dacă nu sunt doar iluzii.

the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day