Forma benignă a haosului

      A dispărut răbdarea - o plâng și nu revine. Strig sorții s-o învie : tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. Și unele lucruri se schimbă în timp ce altele își continuă cursul firesc. Unele detalii se pierd, deși poate ai fi vrut să rămână, pe când altele ți se cicatrizează în amintire: săracul om în ghearele hazardului!     

      Suspendat de firele subțiri și nesigure, putregăite ale viselor, pendulând între miile de realități, exalând eresul și luptând cu toată existența pentru scopul niciodată avut, ci doar abandonat în mintea celorlalți. Am îngăduit milei pentru timpul care părea să se sacrifice pentru noi să devină o slăbiciune... Privește-mă acum - după clipa în care punctele de suspensie s-au răzvrătit și s-au transformat în punct - ajunsă un instrument anodin uzat în sacerdoțiul lui execrabil. Căci nu minciunile vor fi cele acuzate de felonie, ci eu îmi voi găsi întemnițarea pe eșafodul regretelor.

      La început nu am știut dacă acel zombie cu ochii mult prea mari, ieșiți din orbite straniu și cu rânjetul sinistru este însăși întruparea timpului. A fost doar o clipă și aș fi putut jura că sunt singura capabilă să văd, să înțeleg, să înebunesc și să fug. Abandonul- instinct primar, reflex, josnic. Acea fantasmă s-a dispersat în negura prin care continui să trec, să mă rătăcesc, să implor după tine ca să-mi găsesc calea.  Te implor, deja mi-am ucis orgoliul și tot ce ar mai fi ținut de trecutul acela, nu mă lăsa aici pustie! Atât de singură și rece, goală și păcătosă, neputincioasă, infectată și agonizând în stare critică, într-o fază terminală a nebuniei. Înainte și dincolo de tine nu e nimic : doar negura și ceața din groapa comună a cadavrelor banalității, osemintele realității lor.

      Nonsensurile care nu mă lasă să trăiesc: de altadată poate, din prezent, însă cu siguranță cele din viitor… Amintiri care-și poartă trupul descompus în giulgiuri străvezii se ridică din cavoul minții și străbat până dincolo de tenebrele trecutului- știu că au venit după sufletul meu. Într-o clipă are să mi se declare sentința la acea viață de care mă temeam. Iar eu nu am încetat să sper decât în ultima clipă, când mi-am văzut viitorul executandu-mă. Va trebui să îmi port pe brațe capul căzut, căci nimeni nu-și amintește de cei condamnați. Și de ce și-ar mai căuta un mort-viu sicriul?! Asta sunt eu, cea cu sângele înecat în cloroform, de când am intrat în sevrajul de tine.

      Pledez vinovat fiindcă m-am lăsat condusă de stupiditatea unei idei: aceea că voi reuși să ating țelul de care abia dacă eram conștientă că rațiunea îl fixase. A fost dintotdeauna prea târziu și m-ați lăsat să mă cred oarbă. Acum nu mă mai pot ierta ca ieri și înțeleg de ce-ați venit să-mi pângăriți ființa cu lințoliul vorbelor... Și ar mai fi totuși scăparea în lanțurile ruginite ale uitării, dar voi continua războiul, căci este singurul lucru de care sunt demnă.