Alungă-mi tăcerea

  Îmi pare atât de rău! Și îmi mărturisesc regretul, mă spovedesc din nou ție, căci acum știu că ești demn să-mi îngrop sentimentele în cimitirul suferinței tale. Mă căiesc pentru natura mea, pentru ceea ce sunt, ce   m-am lăsat să devin, ce nu trebuia destăinuit. Iartă-mă, implor cu toate lacrimile unui muritor în care și-a găsit refugiul disperarea. Mi-e atât de rușine că nu sunt ce trebuie, dar crede-mă când îți strig cu întreaga-mi ființă pustie, arsă de vină, că mi-aș dori...Aș vrea să fiu eu izvor nesecat al zâmbetului tău, să fiu motivul... Lasă-mă  să-ți fiu suferință, căci n-aș permite să te mai atingă cu ghearele-i otrăvite întristarea.Apoi iartă-mă pentru tot ceea ce sunt, pentru brutalitatea cu care se manifestă eul meu.

     Judecă-mă, acuză-mă, condamnă-mă, căci azi îți dau ție dreptul! Nu mă exila în priviri indiferente, nu mă alunga dintr-un vis născut din patimi oarbe! Nu mă părăsi și tu, mă încredințez ție, acum, când gândurile Întunericului își părăsesc cavoul, ca și mai înainte, potrivindu-și măștile și giulgiurile pentru ultimul bal. Iar moartea-mi va deveni amant în veșnicie, în ultimul dans pe care i-l acord: păcătui-vom numai de astă dată și apoi voi deveni demnă să-ți jur că nu mă mai tem de Infern, căci numai el mi-e alesul...

      Deși am învins timpul pentru o clipă și m-am oprit pentru a-mi revărsa nebunia, mai apoi mi-am continuat rătăcirea, întorcându-mă la al meu veac de singurătate. Și de ar fi să adorm în lupta acestei nopți ori a celei ce urmează, înfrântă de emoții, o voi face cu versurile crestate în minte și timpane, purtându-le cu mine în coșmaruri.