miercuri, 6 august 2014

Mult prea târziu încă de la început


”E vina mea si daca as putea/ Sa te fac sa uiti de ea/ Te-as intreba daca nu cumva/ Ai primi o parte din ea!”

      Trecem prin timp- același care se scurge în fiecare dintre ritmurile noastre interioare. Îmi pare că fugim tocmai de trecutul spre care alergăm cu disperarea de a ne regăsi; ne ascundem parcă de acel trecut în care ne refugiem pentru a ne afla alinarea. Evoc prezentul în care trecutul rezonează în intensitatea sa dincolo de granițele viitorului.  E trist fiindcă, deși citești asta, eu nu voi fi aflat niciodată de gândul, de acum sau de mâine, eliberat din tenebrele minții tale. Nu cred sau poate doar nu vreau, nu înțeleg sau totuși încă mă tem. Chiar dacă mult prea târziu uneori, întotdeauna vei afla...
      Ar fi trebuit să renunț cu mult timp în urmă, poate încă din momentul în care am realizat că, deși am dat totul, nu te-am putut face să mă iubești. Însă vina care mă condamnă se înfățișează sub o altă mască al unui gând derizoriu: nu mă pot ierta pentru simplul fapt că nu m-ai cunoscut deloc.
      Mi-ai putea spune dacă acum este prea târziu să renunț, abandonând o luptă a cărei reușită o știam prea bine inexistentă? Oricare răspuns ar ține balanța în echilibru, întrucât cuvintele fără de umbră nu au nici o greutate, ci gravitează în întreaga lor exitență iluzorie făurind speranțe deșarte.
    Și totuși, regretul nu și-a găsit refugiu în niciuna dintre umbrele ființei mele abandonate în tăcere...