Strigăte nelămurite ale unei dorințe
”Nopţi întregi fără de somn/ Mă îneacă lacrimile/ Mă omoară Wamintirile”
A dispărut răbdarea- o plâng și nu revine. Strig sorții s-o învie: tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez durerea, iar dorul mistuie frenetic, acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor.
E deja târziu. Somnul îmi ocolește pleoapele, iar întunericul se adâncește, lăsându-mi privirea să rătăcească în negură, plimbându-mi ochii pe formele ce le ghiceam conturându- se în culori. O febrilă emoție îmi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gândurile se zbăteau în interiorul acestui turn al existenței, care, deodată, devenise prea mic pentru revolta lor.
Aerul zăcea greoi , captiv între cei patru pereți, presând tavanul, podeaua, iar pe mine sufocându- mă: patul devenise locul ideal pentru tortură. În următorul moment, pașii mei se împleteau leneși pe parchetul rece ce îmi alinta delicat tălpile , în timp ce înaintam alene spre terasă. Iar vântul îmi pare că poartă cu el mesaje nedescifrate, lăsând risipite în zborul lui cuvintele tainice celor destinați să le perceapă.
Aprind o țigară- fumul se ridică în unde cenușii, învăluind închipuirile nocturne și realizez, uimită, că inima îmi pulsază dureros, neizbavindu-mă de bătăile-i ritmice.
Amintirea lui îmi narcotizează simțurile și mă tem, căci ceea ce simt e împotriva firii ,fără ca măcar să înțeleg dacă nu sunt doar iluzii.
ce sens ar mai avea noptile fara de ziua? regretul fara de regretat? soapta fara de strigat?
RăspundețiȘtergerea fii captiv in propriul suflet parca n-a fost niciodata mai incitant.