Forma benignă a haosului

      A dispărut răbdarea - o plâng și nu revine. Strig sorții s-o învie : tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. Și unele lucruri se schimbă în timp ce altele își continuă cursul firesc. Unele detalii se pierd, deși poate ai fi vrut să rămână, pe când altele ți se cicatrizează în amintire: săracul om în ghearele hazardului!     

      Suspendat de firele subțiri și nesigure, putregăite ale viselor, pendulând între miile de realități, exalând eresul și luptând cu toată existența pentru scopul niciodată avut, ci doar abandonat în mintea celorlalți. Am îngăduit milei pentru timpul care părea să se sacrifice pentru noi să devină o slăbiciune... Privește-mă acum - după clipa în care punctele de suspensie s-au răzvrătit și s-au transformat în punct - ajunsă un instrument anodin uzat în sacerdoțiul lui execrabil. Căci nu minciunile vor fi cele acuzate de felonie, ci eu îmi voi găsi întemnițarea pe eșafodul regretelor.

      La început nu am știut dacă acel zombie cu ochii mult prea mari, ieșiți din orbite straniu și cu rânjetul sinistru este însăși întruparea timpului. A fost doar o clipă și aș fi putut jura că sunt singura capabilă să văd, să înțeleg, să înebunesc și să fug. Abandonul- instinct primar, reflex, josnic. Acea fantasmă s-a dispersat în negura prin care continui să trec, să mă rătăcesc, să implor după tine ca să-mi găsesc calea.  Te implor, deja mi-am ucis orgoliul și tot ce ar mai fi ținut de trecutul acela, nu mă lăsa aici pustie! Atât de singură și rece, goală și păcătosă, neputincioasă, infectată și agonizând în stare critică, într-o fază terminală a nebuniei. Înainte și dincolo de tine nu e nimic : doar negura și ceața din groapa comună a cadavrelor banalității, osemintele realității lor.

      Nonsensurile care nu mă lasă să trăiesc: de altadată poate, din prezent, însă cu siguranță cele din viitor… Amintiri care-și poartă trupul descompus în giulgiuri străvezii se ridică din cavoul minții și străbat până dincolo de tenebrele trecutului- știu că au venit după sufletul meu. Într-o clipă are să mi se declare sentința la acea viață de care mă temeam. Iar eu nu am încetat să sper decât în ultima clipă, când mi-am văzut viitorul executandu-mă. Va trebui să îmi port pe brațe capul căzut, căci nimeni nu-și amintește de cei condamnați. Și de ce și-ar mai căuta un mort-viu sicriul?! Asta sunt eu, cea cu sângele înecat în cloroform, de când am intrat în sevrajul de tine.

      Pledez vinovat fiindcă m-am lăsat condusă de stupiditatea unei idei: aceea că voi reuși să ating țelul de care abia dacă eram conștientă că rațiunea îl fixase. A fost dintotdeauna prea târziu și m-ați lăsat să mă cred oarbă. Acum nu mă mai pot ierta ca ieri și înțeleg de ce-ați venit să-mi pângăriți ființa cu lințoliul vorbelor... Și ar mai fi totuși scăparea în lanțurile ruginite ale uitării, dar voi continua războiul, căci este singurul lucru de care sunt demnă.

        

What I had to give to walk away 

All That Remains - The Waiting One

How could you do this to me? How could you?

There is no such thing as the good old days, there are only all those painful scars, words left unspoken, only your beautiful lies and nothing more than a conscience filled with guilt.

„Mulțumesc!” Nu mă voi lăsa niciodată să-ți uit trădarea și... ca să te citez: „Apreciez enorm!” felul josnic în care ai dispărut.
I don't know how to go on

Mult prea târziu încă de la început

”E vina mea si daca as putea/ Sa te fac sa uiti de ea/ Te-as intreba daca nu cumva/ Ai primi o parte din ea!”

      Trecem prin timp- același care se scurge în fiecare dintre ritmurile noastre interioare. Îmi pare că fugim tocmai de trecutul spre care alergăm cu disperarea de a ne regăsi; ne ascundem parcă de acel trecut în care ne refugiem pentru a ne afla alinarea. Evoc prezentul în care trecutul rezonează în intensitatea sa dincolo de granițele viitorului.  E trist fiindcă, deși citești asta, eu nu voi fi aflat niciodată de gândul, de acum sau de mâine, eliberat din tenebrele minții tale. Nu cred sau poate doar nu vreau, nu înțeleg sau totuși încă mă tem. Chiar dacă mult prea târziu uneori, întotdeauna vei afla...
      Ar fi trebuit să renunț cu mult timp în urmă, poate încă din momentul în care am realizat că, deși am dat totul, nu te-am putut face să mă iubești. Însă vina care mă condamnă se înfățișează sub o altă mască al unui gând derizoriu: nu mă pot ierta pentru simplul fapt că nu m-ai cunoscut deloc.
      Mi-ai putea spune dacă acum este prea târziu să renunț, abandonând o luptă a cărei reușită o știam prea bine inexistentă? Oricare răspuns ar ține balanța în echilibru, întrucât cuvintele fără de umbră nu au nici o greutate, ci gravitează în întreaga lor exitență iluzorie făurind speranțe deșarte.
    Și totuși, regretul nu și-a găsit refugiu în niciuna dintre umbrele ființei mele abandonate în tăcere...

       Alungă-mi tăcerea

  Îmi pare atât de rău! Și îmi mărturisesc regretul, mă spovedesc din nou ție, căci acum știu că ești demn să-mi îngrop sentimentele în cimitirul suferinței tale. Mă căiesc pentru natura mea, pentru ceea ce sunt, ce   m-am lăsat să devin, ce nu trebuia destăinuit. Iartă-mă, implor cu toate lacrimile unui muritor în care și-a găsit refugiul disperarea. Mi-e atât de rușine că nu sunt ce trebuie, dar crede-mă când îți strig cu întreaga-mi ființă pustie, arsă de vină, că mi-aș dori...Aș vrea să fiu eu izvor nesecat al zâmbetului tău, să fiu motivul... Lasă-mă  să-ți fiu suferință, căci n-aș permite să te mai atingă cu ghearele-i otrăvite întristarea.Apoi iartă-mă pentru tot ceea ce sunt, pentru brutalitatea cu care se manifestă eul meu.

     Judecă-mă, acuză-mă, condamnă-mă, căci azi îți dau ție dreptul! Nu mă exila în priviri indiferente, nu mă alunga dintr-un vis născut din patimi oarbe! Nu mă părăsi și tu, mă încredințez ție, acum, când gândurile Întunericului își părăsesc cavoul, ca și mai înainte, potrivindu-și măștile și giulgiurile pentru ultimul bal. Iar moartea-mi va deveni amant în veșnicie, în ultimul dans pe care i-l acord: păcătui-vom numai de astă dată și apoi voi deveni demnă să-ți jur că nu mă mai tem de Infern, căci numai el mi-e alesul...

      Deși am învins timpul pentru o clipă și m-am oprit pentru a-mi revărsa nebunia, mai apoi mi-am continuat rătăcirea, întorcându-mă la al meu veac de singurătate. Și de ar fi să adorm în lupta acestei nopți ori a celei ce urmează, înfrântă de emoții, o voi face cu versurile crestate în minte și timpane, purtându-le cu mine în coșmaruri.

   Strigăte nelămurite ale unei dorințe

  ”Nopţi întregi fără de somn/ Mă îneacă lacrimile/ Mă omoară Wamintirile”

      A dispărut răbdarea- o plâng și nu revine. Strig  sorții s-o învie: tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez  durerea, iar dorul mistuie frenetic,  acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor. 

   E deja  târziu. Somnul îmi ocolește pleoapele, iar întunericul se adâncește, lăsându-mi privirea să rătăcească în negură, plimbându-mi ochii pe formele ce le ghiceam  conturându- se în culori. O febrilă emoție îmi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gândurile se zbăteau în interiorul acestui turn al existenței, care, deodată, devenise prea mic pentru revolta lor. 

     Aerul zăcea greoi , captiv  între cei patru pereți, presând tavanul, podeaua, iar pe mine sufocându- mă: patul devenise locul ideal pentru tortură. În următorul moment, pașii mei se împleteau  leneși pe parchetul rece ce îmi alinta delicat tălpile ,  în timp ce înaintam  alene spre terasă. Iar  vântul îmi pare că poartă cu el mesaje nedescifrate, lăsând risipite în zborul lui cuvintele tainice  celor destinați să le perceapă.

      Aprind o țigară-  fumul se ridică în unde cenușii, învăluind închipuirile nocturne și realizez, uimită, că inima îmi pulsază dureros, neizbavindu-mă de bătăile-i ritmice.  

    Amintirea lui îmi narcotizează simțurile și mă tem, căci ceea ce simt e împotriva firii ,fără ca măcar să înțeleg dacă nu sunt doar iluzii.

the nights were mainly made for saying things that you can't say tomorrow day

Confesiuni ale unei necunoscute făcute unui străin

     

        Sunt atât de fragilă zilele astea, sau mai degrabă zis, lunile, anii aceștia ...Aș afirma că ar cam fi timpul pentru schimbări; doar dacă asta ar fi cu putință...
       Dar tu, celui căruia îi vor spune adevărul, trebuie să știi că așa sunt eu de o viață întreagă, am rămas cu ea încă dinainte de gândul care m-a conceput.

În ochii mei

         Mi-ai spune ”poate ai putea să iți iubești chipul dacă te-ai privi zâmbind”. Dar nu poți înțelege, căci atunci când tu zâmbești, aș vrea să știi cum îmi pare că întreaga lume, cu toată existența mea, se dizolvă: atât de frumos te văd! ... așa cum eu nu voi fi vreodată...