Strigăte nelămurite ale unei dorințe
”Nopţi întregi fără de somn/ Mă îneacă lacrimile/ Mă omoară Wamintirile”
A dispărut răbdarea- o plâng și nu revine. Strig sorții s-o învie: tăcere, nu m-ascultă! Și iar disper, căci nu am învățat să-ngenunchez durerea, iar dorul mistuie frenetic, acum, în miez de noapte, când regretele ard peste cenușa păcatelor.
E deja târziu. Somnul îmi ocolește pleoapele, iar întunericul se adâncește, lăsându-mi privirea să rătăcească în negură, plimbându-mi ochii pe formele ce le ghiceam conturându- se în culori. O febrilă emoție îmi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gândurile se zbăteau în interiorul acestui turn al existenței, care, deodată, devenise prea mic pentru revolta lor.
Aerul zăcea greoi , captiv între cei patru pereți, presând tavanul, podeaua, iar pe mine sufocându- mă: patul devenise locul ideal pentru tortură. În următorul moment, pașii mei se împleteau leneși pe parchetul rece ce îmi alinta delicat tălpile , în timp ce înaintam alene spre terasă. Iar vântul îmi pare că poartă cu el mesaje nedescifrate, lăsând risipite în zborul lui cuvintele tainice celor destinați să le perceapă.
Aprind o țigară- fumul se ridică în unde cenușii, învăluind închipuirile nocturne și realizez, uimită, că inima îmi pulsază dureros, neizbavindu-mă de bătăile-i ritmice.
Amintirea lui îmi narcotizează simțurile și mă tem, căci ceea ce simt e împotriva firii ,fără ca măcar să înțeleg dacă nu sunt doar iluzii.